Primul om care a predicat mesajul adventist în Europa a fost Michael Belina Czechowski. El fusese preot catolic, de origine poloneză, și emigrase în SUA, unde a devenit adventist de ziua a șaptea. Întors în 1864 în Europa, a fost sprijinit de unii adventiști pentru a predica lucrurile descoperite în Biblie.
La început a activat ca misionar printre valdenzii din nordul Italiei, apoi a plecat spre Elveția. După ce a întemeiat o grupare adventistă în Elveția, a călătorit prin Germania, Austro-Ungaria și România, căutând de lucru, pentru a-și putea plăti datoriile și a-și extinde misiunea. În 1869, a ajuns la Turda, iar în 1870, la Pitești, unde a înființat o mică grupă de credincioși în familia unui armean, Garabet Hagi Aslan.
După moartea lui Czechowski în 1876, familia Aslan va continua să păstreze învățăturile de credință predicate de misionarul polonez, și în 1880, va lua în mod oficial legătura cu adventiști de ziua a șaptea din Europa, astfel organizând prima biserică adventistă din România. Toma Aslan, conducătorul acestei biserici, se va implica în publicarea primei reviste adventiste în limba română, Adevărul Prezent, tipărită la Basel, în 1884.
După 1890, misionarul L.R. Conradi, multă vreme conducătorul Bisericii Adventiste din Europa, va organiza o nouă biserică adventistă în Dobrogea, printre emigranții germani veniți din Crimeea, apoi încă una în Cluj-Napoca și se va interesa și de posibilitatea deschiderii unei grupe în București, acolo unde se mutase familia Aslan.
În 1904, Johann Hinter („Ghinter”), un predicator german din Rusia, s-a mutat la București, unde era deja un mic număr de credincioși. Prin activitatea lui Hinter și a credincioșilor adventiști de aici, s-au convertit câțiva români, care aveau să devină pionierii adventismului românesc: muzicianul Nicolae Jelescu, din fanfara regală; studentul medicinist Petre P. Paulini (1906) și ofițerul Ștefan Demetrescu (1907), artistul plastic Constantin Popescu și maiorul Petre Păunescu.
În 1908, a fost publicată revista Semnele timpului, tipărită pentru început la Hamburg. După ce Hinter a fost expulzat de autorități pentru propagandă religioasă printre români, Petre P. Paulini și Ștefan Demetrescu, școlarizați între timp la Seminarul din Friedensau, în Germania, s-au întors în București. Ei aveau să devină primii lideri și emblemele misiunii adventiste printre români. Odată ce mișcarea a prins rădăcini printre autohtoni, ea s-a răspândit cu atât mai mult cu cât a fost mai persecutată.
În anul 1909, erau 144 de adventiști în toată țara, în 1914, erau 624, iar în 1924 – peste 3 000. Numărul lor va continua să crească constant, la recensământul din 1930 peste 16 000 de persoane declarându-se adventiste, pentru ca, după Al Doilea Război Mondial, numărul lor să depășească 20 000 de credincioși.
Pentru a susține activitatea bisericilor locale și pentru a ajuta la predicarea mesajului adventist în societatea românească, în 1920, s-a înființat Editura Cuvântul Evangheliei. Sediul editurii era în București, pe strada Labirint nr. 116, acolo unde s-au construit și tipografia, sediul central al Bisericii și una dintre cele mai cunoscute biserici adventiste din capitală. Apoi, în 1924, s-a deschis la Focșani prima școală misionară a Bisericii. Aceasta se va muta ulterior în Transilvania, la Diciosânmartin (Târnăveni), iar din 1931, la Stupini, lângă Brașov, acolo unde se construise un campus nou.
Recunoașterea oficială a Bisericii Adventiste din partea statului român, mai întâi cu statutul de cult, fără personalitate juridică, s-a făcut prin Decizia nr. 32 950/iunie 1921. Adventiștii au fost recunoscuți ulterior prin repetate decizii ministeriale, precum: Decizia nr. 12 794/924, Decizia nr. 75 734/29 ianuarie 1925, sau Decizia nr. 24 536/29 mai 1926, care era, de fapt, norma de aplicare a legii cultelor. Mai putem aminti Decizia nr. 114 119/21 august 1933, precum și alte decizii și hotărâri ale Ministerului Cultelor, în care se preciza de fiecare dată că „exercițiul cultului adventist și baptist este liber”.
Uniunea de Conferințe, organizată încă din 1920, a fost autorizată prin Dispoziția nr. 11040/1925. După 1946, regimul comunist va recunoaște Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, incluzând-o în lista confesiunilor acceptate de stat.
După anii 1990, Biserica și-a extins activitatea socială prin formarea unor rețele de librării, grădinițe, școli și licee confesionale, centre de sănătate și asociații de sprijin.
Astăzi, în România sunt 62 251 de membri adventiști de ziua a șaptea, care se închină în fiecare sâmbătă în 1.075 de biserici și 245 de grupe, răspândite pe tot teritoriul țării. Acestea sunt împărțite în unități administrativ-teritoriale, grupate pe regiuni geografice și numite conferințe. În România există șase conferințe – Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania de Sud și Transilvania de Nord.
Conferințele poartă responsabilitatea organizării activităților pastorale, misionare și administrative din zona lor. Întregul sistem administrativ și pastoral al Bisericii este susținut exclusiv din contribuțiile financiare ale membrilor Bisericii, care aleg în mod consecvent să susțină aceste activități cu 10% din venitul lor (zecime), conform rânduielilor biblice.
În țara noastră, în fiecare an, aproximativ 1 000 de persoane se alătură Bisericii Adventiste prin botez, mărturisind credința lor în Sfânta Treime, în autoritatea Bibliei și angajamentul lor de a trăi în așteptarea revenirii lui Isus Hristos.